CUM AM ÎNVĂŢAT VALOAREA FLORILOR

Păi simplu. Pe propria-mi piele.

Urmează  o întâmplare adevărată pe care demult mă străduiesc să v-o povestesc.

Undeva în secolul trecut, într-un oraş (mic) mare din judeţul Galaţi.

Am jucat şi eu când eram prin clasa a patra jocul "flori, fete şi băieţi". Bine, nu ieşeam din cerc doar ca să ne şoptim ceva la ureche. Şi oricum alegeam o floare rară, de cactus, de magnolie, de smochin, etc. astfel încât să pot ieşi cât mai des din cerc cu aleasa mea. Vă rog să nu mă întrebaţi de ce, pentru că sunt prea discret ca să răspund.

Ani au trecut şi iată-mă în clasa a unsprezecea. Îndrăgostit până peste urechi de o colegă de clasă. Care rezistase tuturor avansurilor mele. Ghinion, aveam şi un concurent în clasa a doisprezecea. Iar Ea părea să-i acorde mai multă importanţă.

Vine şi ziua ei. Eu nu primesc invitaţie. Pe la şapte seara vine colegul meu de bancă în parc unde fumam resemnat o ţigară, aşa de ciudă. Şi îmi spune că toată lumea mă aşteaptă la petrecere.

- Dar Ea, întreb un pic năuc.

- O să vezi cu ochii tăi, răspunde el.

Neinvitat şi suferind de dragoste adolescentină nu mă gândisem la nici cel mai mic cadou. Nici măcar un buchet de flori. Cum florăriile au închis deja iau o hotărâre.

- Nu merg, nu sunt pregătit. Nici măcar un buchet de flori nu pot oferi. Şi ştii foarte bine că eu am dat mereu flori cu drag!
După ce mă aprobă scurt din cap, mă întreabă:

- Un celofan ai acasă?

Încuviinţez scurt din cap că da.

- Hai să-ţi arăt eu de unde poţi face rost de nişte flori, aşa repejor.

Îmi arată o curte cu lalele de toate culorile şi îmi spune că dacă vreau să vin bine, dacă nu, pierd pentru că cel din clasa a doişpea oricum a adus un trandafir roşu magnific. Asta chiar mi-a sunat a provocare. Aşa că i-am spus că ne vom întâlni peste aproximativ o oră.

Studiez locaţia, lumini închise, nici un câine şi iau rapid o hotărâre. Sar gărduţul (a se citi că intru pe portiţa lăsată deschisă) şi cu briceagul multifuncţional de care eram nedespărţit tai patru lalele roşii, să simbolizeze dragostea şi una albă pentru respect. Cel puţin aşa citisem eu pe undeva. Merg acasă, mă primenesc cu apă rece (deh, nu era ziua de apă caldă), aranjez lalelele în buchet şi pornesc hotărât.

Aşa mi-aş fi dorit să arate.

Ajung în pragul uşii. Din hotărârea mea a rămas doar o umbră de brumă. Când o văd, încep să-mi tremure picioarele, inima să-mi bată tare. Iar când se îndreaptă spre mine mă cuprinde o febră de cel puţin 42 de grade. Un pic năuc (din cauza febrei) reuşesc să îngaim câteva urări şi emoţionat ofer buchetul de lalele.
- Vai Radu, ce frumoase sunt! Deh, ce să spună, îmi zic în gândul meu.
Dar, mă pupă pe obraji. Şi doar ca o părere, pupicul ajunge pe colţul gurii mele. M-am topit de tot. În întrebări fără răspuns.

Colegul de bancă mă împinge din spate să o invit la dans. Miroase doar a flori. Doamne, parcă sunt în cer!

Îmbătat de ceea ce îmi părea un succes, asist la o discuţie. Despre profesoara de chimie la care aveam deja doi de patru (ce să fac, nu-mi plăcea materia). Fără şanse de a îndrepta ceva. Aflu că luni împlineşte 57 de ani. Şi că lalelele sunt florile ei preferate. Un gând, ce nu-i prea curat, îşi face loc în mintea mea. Mai mult ca să impresionez, ştiţi voi pe cine, mă ofer ca luni ora 7.30 să vin cu 57 de lalele boboci, restul echipei să facă buchetul, până la ora opt, când profesoara trebuia să intre în sala de curs. Singura condiţie pe care am pus-o  a fost ca eu să ofer buchetul în speranţa unei note preferenţiale la teză.

Pe la patru dimineaţa eram din nou în acţiune. Evident am luat mai multe lalele pentru că nu era lună şi nu prea distingeam culorile. Am ajuns acasă, neştiut de nimeni, mi-am îmbrăcat uniforma şi fix la 7.30 am intrat pe uşa clasei. Colegii au făcut repede buchetul, eu m-am dus să-mi dau cu un pic de apă pe faţă.

Cam aşa arăta.

Se face ora opt, intră profesoara cu catalogul în mână, corul format adhoc începe să cânte "La mulţi ani" şi mă reped cu coşuleţul cu lalele în faţă.
- Aha, deci aici erau florile mele, îmi spune dânsa drept mulţumire. După cum te cunosc de la ore, bănuiesc că tu eşti autorul. Măgarule!
- Adică nu mai trec la chimie? Întreb şi eu timid. Bănuiesc imediat că şi Ea s-a prins de unde veneau florile oferite cu o seară înainte. Numai colegul meu de bancă avea un zâmbet jucăuş în priviri.
- Doar dacă te duci să îmi refaci grădina de flori! Şi nu glumesc.

Aşa am învăţat şi florărit. Singura mea consolare a fost colega despre care v-am vorbit. Mi-a spus:
- Radu, chiar mi-a plăcut gestul tău. Dar să nu spui la nimeni. Iar de data asta chiar m-a sărutat.
Am muncit ca un rob aproape o săptămână, sub supraveghere nemiloasă, dar am trecut la chimie şi la celelalte probe, alea mai aproape de suflet.

Acum, mai copt la minte şi la trup nu pot să nu gândesc cum ar fi fost să am alături pe cineva ca:

Un partener de nădejde.

Nu îmi mai tremurau picioarele şi nici emoţii la teza de chimie nu aveam. Dar nici sărut pe colţul gurii nu primeam...