HMM, MI-A FOST POFTĂ!

Şi nu am ezitat

Nici macar o clipă, o clipuţă sau cât o fi ea de mică.

Aşa că am pus trei cotlete de purcel într-o tavă care pe vremuri cică a avut teflon. Ştiu că nu credeţi aşa că o să vă şi arăt.

E adevărat, am pus şi nişte condimente pe ele, adică piper negru proaspăt măcinat, un pic de sare de mare, trei căţei de usturoi zdrobiţi în coajă şi alte câteva condimente pentru care am jurat că o să păstrez secretul.

Aaa, da şi ceva ulei de măsline, o căniţă mică de bere şi poate ceva suflet. După care o exilez în frigider să tremure un pic, numai ca după aia să aibă motiv de ceva îmbrăţişări.

Cu chestiile astea din poză. Adică două mere şi-un ardei, din ăla mai gras. Şi mai roşu, ca să dea puţintică (sper că am scris corect, scuze a căzut net-ul şi cu el şi Dex-ul) culoare. Desigur şi savoare. Până la urmă, înainte de a bagă tava la cuptorul preîncălzit la 220 de grade, pentru tortura supremă, arăta cam aşa.

Dar chinul nu ar fi desăvârşit dacă nu am pune şi ceva mai roşu, ca de exemplu...

Desigur, multe vin ceva mai târziu. Ca şi răbdarea.

Acum n-o să vă mai plictisesc cu vorbe. E păcat. Căci, din nefericire sau poate invers, finalul nu a putut fi fotografiat. A fost în totalitate mâncat. Mai pun ceva poze de pe parcurs.

Am acoperit tava cu folie alimentară şi m-am folosit de cuptor. Cu intenţii bune desigur.

Cam asta a urmat. Iar când am scos folia, aşa un pic, pentru gratinat, am mai apucat să văd doar asta.

După ce am fost să iau o pâine n-am mai găsit nimic. De vină pentru asta e băiatul meu cel mic. Deh, era coadă!