Frica se tratează cu empatie. Într-un cabinet stomatologic! Ce tare!

Da, frica se tratează cu empatie! Vorbesc de frica aceea, adâncă, viscerală, pe care orice om întreg la minte o are atunci când se apropie de un cabinet stomatologic. De orice cabinet stomatologic. De fapt vorbesc prostii, frica începe cu mult înainte și se manifestă la orice urmă de  gând care sugerează chiar și cea mai mică alăturare între propria persoană și imaginea unui dentist (însoțită firește de zgomotul înviorător al frezei). Și ea crește exponențial, cu fiecare pas, culminând cu așezarea în scaunul acela care seamănă surprinzător de tare bine cu terenul de joacă al unor anumiți inchizitori spanioli. Asta, chiar dacă mergi acolo doar ca să-ți se ia amprenta pentru un inofensiv aparat dentar.

Sunt sigur, toți credeți că descrierea personajului din imaginea de mai sus se referă la mine. O să vă dezamăgesc, sunt ani buni de când nu am mai avut coșmaruri cu dentiști (să nu uit să bat în lemn). Este vorba de un bun prieten (coleg de liceu și coleg de cameră în cantonamentele sportive din tinerețe) pe care trebuia să-l „țin de mână” în desele lui escapade la cabinetul stomatologic școlar (da, aveam așa ceva pe atunci). Să vă povestesc.

Cu câteva zile-n urmă, ajung în București cu ceva treabă. Mă îndrept spre locul de cazare, adică locuința prietenului meu situată în cartierul Rahova, undeva în vecinătatea străzii Petre Ispirescu. Sun și îmi deschide chiar el. Remarc imediat privirea de câine care suferă-n tăcere iar mâna ținută la falcă îmi dezvăluie și natura suferinței, dantura. Trec imediat la munca de lămurire și cu greu îl conving că trebuie să-l vadă un specialist. Așa cum mă așteptam, habar nu are unde putem găsi unul în zonă. Pun mâna pe telefon și găsesc o clinica stomatologică la doi pași, pe strada Malcoci 2, pe nume Cris Smile. Presupun (sper) că zâmbetul din denumire e pus acolo doar ca să nu-i pună pe fugă pe cei mai slabi de înger, cum e prietenul meu  Pe  Google îmi apare că la acea oră nu e foarte aglomerat așa că îl grăbesc, dornic să-mi iau revanșa. Aici voi face o paranteză, să explic ce-i cu revanșa asta (întâmplarea merită povestită).

Septembrie 2016. Ne aflam în Tecuci, orașul adolescenței noastre, pentru întâlnirea de trezeci de ani de la terminarea liceului. O acerbă durere de cap însoțită de senzații de greață nu-mi dădea deloc pace, așa că mă însoțea prin farmaciile din oraș în căutarea câtorva pastile de Fasconal, singurul medicament cu care mă împăcam. Nu știu dacă soarta făcea mișto de mine sau dacă aceste pilule pur și simplu lipseau de pe piață dar ieșind descurajat din a patra farmacie în care intrasem degeaba am exclamat: Doamne, cum rezolv eu durerea asta de cap repede? Prietenul meu mă trage de mânecă și îmi spune să nu-mi fac griji, peste drum este un magazin de arme cu gloanțe ieftine, arătându-mi o firmă pe care se puteau recunoaște două revolvere și o pușcă de vânătoare. Spuneți și voi, ce merita? M-am întors pe călcâie și am luat ce mi-a băgat farmacista sub nas. 🙂

Acum cred că înțelegeți de ce mi-a trecut prin minte gândul unei revanșe. Așa că l-am împins introdus în cabinet și după ce i-am spus că sunt alături de el, am închis ușa, m-am așezat în fotoliu și am început să-mi frec mâinile. Nu de alta, dar să fie calde în caz de leșina de frică pe acolo și eram chemat să îl trezesc. N-a fost să fie. Cred că mai mult am suferit eu, de plictiseală, căci nu sunt pasionat nici de revistele medicale, nici de cele de modă iar niște reviste SF nu am găsit oricât am căutat în sala de așteptare. Când, în sfârșit a ieșit zâmbitor mi-am dat seamă că speranța unei revanșe era complet spulberată.

Nu știu ce s-a întâmplat înăuntrul cabinetului, n-am idee ce l-a vindecat de frica de dentist și nici n-am fost curios să aflu. Știu doar că acum merge periodic acolo și, în plus, recomandă clinica de câte ori este întrebat. Ba, mai mult, își duce și nepoata acolo să-i pună nu știu ce aparat dentar invizibil (bine că s-a inventat odată, pe vremea când a trebuit să port eu unul n-am câștigat nici un premiu de popularitate). Să fie oare empatia, cea responsabilă?

Presupun că da, empatia joacă un rol destul de important alături de dotările de ultimă generație și de profesionalismul medicilor. Dar cred că și eu am avut un rol important în alegerea cabinetului stomatologic, chiar dacă a fost mai mult norocoasă, ca să zic așa.

Chiar dacă povestea e reală, orice asemănare cu personajul cu foste simptome de frică de dentist este absolut întâmplătoare. Vă dați seama că sunt obligat să scriu asta, mai am nevoie de cazare în București și de persoana respectivă s-o tachinez. Apropo, nici măcar o bere n-a dat pentru că l-am rezolvat în situația dată, dar îl iert, medicul îi interzisese să bea câteva ore și eu eram cam pe fugă. 😉

Sursă imagini: https://pixabay.com/ro/, http://www.cris-smile.com