DINCOLO DE NORI

E un blog despre de toate, de prin viaţă adunate şi de mine împrăştiate...

dincolodenoriblog

Articol premiat în Spring SuperBlog 2019

De la Sfinx la Obelisc

În toamna anului 1986 plecam să-mi satisfac stagiul militar. Tocmai terminasem liceul, în Tecuci, și îmi doream un an sabatic, ceea ce dove...

miercuri, 27 martie 2019

Halta fără peron

Sunt cititor constant de literatură science-fiction, thrillere de acțiune ori de spionaj sau romane istorice. Dar, în cadrul competiției la care particip în această primăvară am primit o carte cadou (aleasă de mine) și anume, „Într-o gară mică” având ca autor pe Sidonia Drăgușanu, o scriitoare despre care nu știam nimic. Fiind un roman de debut, interbelic, trebuie să recunosc că a trebuit să-mi fac curaj ca să mă apuc s-o citesc. Dar am terminat-o și chiar am zâmbit. Caracterizarea cea mai bună ar fi chiar cea făcută în postfața cărții: „emană inocența adolescentină a unei epoci desuete”. Provocarea probei spune că avem libertatea să ne imaginăm ce am fi făcut în locul personajelor Sidoniei. Eu am ales să duc această provocare nu în prezent, ci undeva în viitor.

intr-o gara mica

***

 Deși era îmbrăcată în costumul termoizolant și presurizat ce o apăra de frigul din spațiu, Ludmila stătea cam zgribulită pe un bolovan mai comod de pe asteroidul R1313Z02 . Se simțea ca într-o haltă fără peron, așa cum văzuse într-un film dintr-o epocă demult apusă, așteptând să vină un tren care să o ducă oriunde în altă parte. Deși era unul din specialiștii de vârf ai microbiologiei meteorice, teoriile ei despre panspermie (posibilitatea ca germenii vieții să călătorească prin spațiu) erau ridiculizate de mulți membri ai consiliului spațial. Acesta era și motivul pentru care i s-a pus la dispoziție numai o mică navetă, ce data de la începutul erei spațiale și ar fi trebuit să fi fost dată demult la casat, pentru cercetări pe teren. În momentul când scanările spectrale au detectat o posibilă prezență a unor microorganisme pe asteroid ea a și plecat spre el, hotărâtă să-și facă treaba până la capăt. Numai că atunci când făcea ultimele manevre pentru a putea așeza naveta pe asteroid, un micrometeorit a lovit fuselajul și așa slăbit, compromițând orice șanse de a putea pleca de acolo fără un ajutor exterior.

Sondele spațiale instalate pe Europa, satelitul lui Jupiter, au detectat imediat craterul de impact pe care îl provocase meteoritul ivit din neant iar scanările făcute imediat au relevat prezența, în apa de sub gheață, de material biologic. Instantaneu, opțiunile consiliului s-au schimbat, în sensul urgentării recuperării Ludmilei de pe asteroid și ajungerii ei urgente pe stația care orbita în jurul Europei.

Întâmplător, nava cea mai apropiată era Șoimul maltez, pilotată de Dashiell Hammett, căpitan veteran în flota spațială și membru al înaltului consiliu. La bord se afla și fiica lui Denise, în drum spre aceeași stație spațială, în calitate de specialist în cratere de impact. După ce a trecut prin sas-ul de decontaminare, Ludmila și-a putut da jos costumul. La intrare o aștepta Denise. S-au privit în ochi și s-au urât din prima clipă. Una era brunetă cu ochi albaștri, cealaltă roșcată cu ochii verzi. Ambele zvelte și frumos făcute. Dar s-au prefăcut că nu-i așa și au început să se exploreze, curioase să-și găsească „fisuri în armuri”.

După două ore de zbor, Dashiell a anunțat prin intercom că începe manevrele de apropiere de stația orbitală, urmând ca în câteva minute să se poată realiza cuplarea și transbordarea. La debarcarea pe stație, i-a întâmpinat Peter, comandantul stației (cel care inițiase urgența situației), băiat tânăr, cu ochi luminoși și o alură degajată. După ce l-a însoțit pe Dashiell în camera de comandă, le-a dat fetelor câte un pulsoghid care să le conducă în siguranță către camerele lor, stația fiind complet automatizată, avându-l doar pe el la bord până se completa echipajul. Nu s-ar putea spune că nu a văzut privirile de evaluare ale celor două fete, dar misiunea urgentă (craterul se închidea curând) și prezența unui membru al consiliului la bord îl sileau să lucreze „după manual”. Astfel cât a așteptat ca fetele să revină, le-a pregătit naveta de ultimă generație dotată cu instrumentele de investigație necesare.

Au ajuns cu puțin timp înainte de final, căci gheața începea să se închidă. Dacă impactul meteoritului putea fi estimat și mai târziu, era esențial ca să se ia măcar o mostră, mai ales că s-a zărit o prezență bioluminiscentă în apa neagră. Așa că Ludmila s-a aplecat încet, încercând să-și țină echilibrul precar pe acea suprafață extrem de alunecoasă. Nimic n-o pregătise pentru ceea ce avea să se întâmple. Brusc, ceva întunecat a țâșnit din apa neagră cufundându-se imediat, înapoi. Surprinsă, și-a pierdut echilibrul alunecând încet dar inexorabil, către ceea ce mai rămăsese din craterul de impact. Știa deja, greutatea costumului spațial o va scufunda iar gheața se va închide deasupra ei.

Denise, care cartografia fisurile din jurul craterului, a observat o scurtă umbră pe ecranul aparatului ei. S-a întors și a văzut-o pe Ludmila alunecând. A dat rapid un SOS și s-a îndreptat, atât cât îi permitea costumul, către centrul craterului. A folosit o undă tractoare și a reușit să-și scoată colega, în ultimul moment.

După un scurt timp petrecut în camera-spital a stației spațiale, Ludmila și-a revenit complet. Din fericire cu mostrele recuperate. Acum fetele sporovăiau fără griji, lansându-se în tot felul de teorii cu privire la ce s-a întâmplat, pe Europa. Peter le privea fascinat și se îndrăgostea rând, pe rând, de câte una. Iar un gând ce nu-i cuminte, i-a trecut atunci prin minte. Că pe o stație orbitală nu plouă și că ți-ar putea merge chiar bine între două. Zâmbea deja la acest gând, când a văzut privirea lui Dashiell fixată asupra lui. Și-a șters repede rânjetul de pe față și s-a scuzat, plecând în camera de comandă.

***

Cartea de debut a autoarei Sidonia Drăgușanu, nu este despre ceea ce am scris eu mai sus. În romanul „Într-o gară mică” este vorba, dacă vreți, despre lupta între iubire și prietenie sau, poate, despre sacrificiul unei iubiri adolescentine.  Cartea, deși nu face parte din genul de literatură pe care aș citi-o în mod obișnuit, m-a făcut să mă duc cu gândul în anii adolescenței. Și cel mai important, să acord un zâmbet cald unor amintiri de genul unei halte fără peron. Până la urmă, cu ele rămânem.

halta fara peron


Poveste scrisă în cadrul Spring SuperBlog 2019, proba 10 - Relația de cuplu, între mitul literar și realitatea cotidiană.

8 comentarii:

  1. tu chiar ma faci sa caut cartea, m-ai facut curioasa acum!

    RăspundețiȘtergere
  2. Abia aștept să citesc și eu cartea! Cred că le voi proiecta personajelor viziunea ta 🙂 Mult succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc de trecere. Cartea e chiar drăguță și cred că îți va plăcea.

      Ștergere
  3. Ne plimbi si pe noi mereu printre nori, dar ne place. Sper sa aiba succes povestea ta, poate fi o sursa de inspiratie pentru alte povesti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi ce să fac dacă acolo îmi fac veacul, dincolo de nori. Eu mă bucur că vă place. :)

      Ștergere
  4. Interesant modul de abordare. sper sa fie apreciat;)
    Recunosc ca nu auzisem de aceasta autoare pana la acest articol.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ar fi o surpriză și pentru mine. :) De apreciere, nu de altceva.

      Ștergere

Pe cât posibil, vă rog, fără comentarii anonime !
Iar dacă vreţi să mă înjuraţi vă rog s-o faceţi cu talent !