DINCOLO DE NORI

E un blog despre de toate, de prin viaţă adunate şi de mine împrăştiate...

dincolodenoriblog

Un alt vis -articol premiat la Superblog 2018

Visând pe strada mea

Vreau o stradă doar a mea Să îmi plimb pașii pe ea Și o casă „colorată” Să mă reprezinte, toată. ***   Voi extrapola un pic...

marți, 12 martie 2019

Pe motor, sub clar de lună

Au trecut mai mult de treizeci și cinci de ani de atunci dar îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, când călăream pe motor sub clar de lună alături de ea. Pe digul râului Bârlad ne întreceam, venind dinspre Malul Alb spre Tecuci, eu pe un Hoinar, ea pe un CZ de 125. Da, un Hoinar, urmașul celei despre care se spunea în epocă „Moarte sigură cu cobra, dar mai sigură cu Mobra”.

motor-hoinar
http://www.mobra.ro/- - imagine de epocă

Plecasem de la acea petrecere organizată de o prietenă comună, nu pentru că se terminase ci pentru că aveam chef de altceva. De alergat prin noapte, cu pletele-n vânt (nu vă gândiți la alte prostii).  Am ales de comun acord ca drumul de întoarcere către Tecuci să fie pe digul râului Bârlad, pentru că aflasem „pe  surse”, așa cum s-ar spune în ziua de azi (vărul ei, milițian la circulație, trecuse pentru scurt timp pe la petrecere), că la intrarea în oraș era un filtru de circulație. Iar noi nu împlinisem încă vârsta pentru a lua permisul categoria A, deși eu mai aveam foarte puțin (sper să nu citească fiu-meu).

Așa că puțin undeva după 12 noaptea, ne întreceam pe digul Bârladului, fiecare pe propriul motor, savurând  clipă cu clipă noaptea de vară, așa cum ne-am propus de prima dată, sub clar de lună. În apropiere de rampa pe care trebuia  să coborâm de pe dig în Tecuci, am observat în lumina farurilor și foarte din scurt, un cal priponit cu lanț, uitat acolo de un proprietar, care mai mult ca sigur întârziase printr-o cârciumă mai mult decât trebuia.

Calul, murg și aproape invizibil în noapte, s-a speriat de zgomotul motoarelor și mai mult ca sigur a fost orbit de lumina farurilor. Încercând să fugă a întins lanțul, care a intrat undeva sub ghidon (coarnele). Hoinarul meu a făcut o tumbă, spectaculoasă cred, că n-am văzut-o, iar eu m-am trezit căzând, cu un mare pleoșcăit, exact în apa râului Bârlad. Cu coada ochiului, am văzut-o pe Ceze (o alintam așa datorită CZ-ului de 125, pe care eram invidios), derapând semicontrolat și alunecând spre marginea digului, printre arbuștii plantați special acolo.

Primul gând a fost că nimerisem în unul din cele mai poluate râuri ale României. Al doilea, că trebuie să ies cât mai repede din apă ca să văd ce s-a-ntâmplat cu ea. Eforturile mele de a urca pe mal erau îngreunate de mâzga extrem de alunecoasă ce se depusese pe dalele din zona rampei de acces în oraș de pe dig. Mă chinuiam zadarnic să urc și, oricum, nu ar fi folosit la nimic să strig după ajutor, la acea oră târzie, în noapte. Tocmai când îmi pierdusem speranța și credeam că nu voi mai reuși nimic, o eșarfă albă de motociclistă a coborât spre mine. M-am prins de ea și am reușit să escaladez dalele acelea. Iar când am privit-o în acei ochi, despre care știam că sunt un amestec de verde și albastru, am văzut acolo toate luminile aurorei boreale.

Avea o luxație destul de urâtă la nivelul piciorului stâng. Noroc că acea rampă era amplasată în imediata apropiere a spitalului municipal. Am luat-o în brațe (încă mai puteam pe-atunci) și am dus-o (pe intrarea din spate pe care o știam bine), la ceea ce ar fi azi echivalentul unei camere de gardă. Mai, mai, s-o scap din brațe când la primiri a apărut mama ei, asistentă pe acel schimb. După ce mi-a aruncat o privire ucigătoare, a preluat-o făcând semn unui infirmier de vreo 120 de kg (cel puțin așa îl vedeam eu) să mă țină în loc pentru explicații. Nu a fost chiar așa, o altă asistentă a venit, m-a consultat și mi-a dat niște hapuri, în caz că înghițisem ceva apă de Bârlad. În fine, după acest eveniment am fost declarat un fel de persoană non grata pe termen nedefinit, pentru orice fel de vizite sau întâlniri. Dar nu asta contează, ci faptul că ea ar fi putut relativ ușor să ajungă cu piciorul luxat la spital, în schimb eu, fără eșarfa ei de mătase, cu greu îmi imaginez cum aș fi putut ieși din apele extrem de poluate ale râului.

***

Am rămas buni prieteni, peste ani. Iar cu prilejul diverselor întâlniri, rememorăm cu plăcere sau pur și simplu râdem de ele, diverse întâmplări petrecute în tinerețe. Cea povestită mai sus, fiind pe cea mai înaltă poziție în top. Acum, cu prilejul trecerii a trei decenii și jumătate de la acea întâmplare, cu ocazia împlinirii unei vârste (știți bine că mi-o iau dacă o divulg), am de gând să-i ofer un cadou de aniversare a acelor ani, care să ne aducă aminte amândurora prin ce am trecut în acea noapte. Ghiciți ce va fi? Nu cred, așa că vă șoptesc eu, încet, să nu ne-audă alți oameni și nici umbra lor. Va fi... o motocicletă! O motocicletă cu ataș care să ne aducă aminte de vremurile frumoase de demult. Aaa, și o sticlă de vin. 🙂

borealy cadou

Am căutat mult cadouri pentru motocicliști. Dar m-am bucurat nespus când am găsit așa ceva. Pare un cadou perfect pentru o doamnă care în tinerețe mă punea la respect cu curajul și priceperea ei. Sper să se bucure, mai ales că știu că încă îi place muzica rock. Voi ce spuneți?

Aaa, ca să nu uit. Dacă vă interesează unde puteți găsi astfel de cadouri (și nu numai), magazinul online se numește Borealy. Punct ro, evident. 🙂

logo borealy

Poveste, de data aceasta, bazată pe realitate, scrisă pentru Spring SuperBlog 2019, proba 4 -  O experiență memorabilă.
Imagini: sponsor.

4 comentarii:

  1. Macar de dragul acesui cadou, mi-as dori ca povestea sa fie cat mai aproape de adevar. Iar la cum te cunosc, virtual, e drept, s-ar putea ca o mica-mare parte sa fie adevarata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesanta motocicleta cadou dar si sticla din atas:)Sa va bucurati de degustare!

    RăspundețiȘtergere

Pe cât posibil, vă rog, fără comentarii anonime !
Iar dacă vreţi să mă înjuraţi vă rog s-o faceţi cu talent !